De ce imi place piesa noastra de la Eurovision

Cand era in clasa a 11-a, a fugit in Italia. Stefan, fratele meu, n-a mai vrut sa auda de scoala, era fascinat de povestile baietilor de la noi din cartier care plecasera acolo. A sunat-o pe mama cand era in vama, la Arad. Se intampla prin 2005, eu eram la facultate, in Bucuresti. Timp de trei saptamani am vorbit cu el, pe rand, cand eu, cand mama si tata, si l-am convins sa se intoarca, sa termine macar liceul. Dupa ce s-a intors, eu am incercat sa plusez, am crezut ca-l pot face sa ramana in tara, sa dea la facultate. Credeam ca asta e formula succesului: facultate si apoi un job stabil. Dar Stefan nu e omul pe care-l poti tine intr-un loc. Mereu i-am admirat taria cu care poate pleca a doua zi oriunde in lume, curajul de a-si lua geanta in spate si de a merge intr-un loc necunoscut, departat, fara un ban in buzunar. Asa e el, un curajos si un nebun, in sensul bun al cuvantului. Dupa ce a terminat liceul, prin 2007, a plecat din nou in Italia, imediat dupa Bac. Si de atunci e acolo, e sofer. O perioada a lucrat si in constructii. Stiu sigur ca i-a fost greu in anii astia, desi nu vrea s-o arate. Ii place la nebunie sa traiasca momentul. Mereu rade de mine atunci cand ma vede cat de calculata sunt. Un banc bun l-am auzit de la el: stii de ce au unii dinozauri labele din fata mici? Ca-s zgarciti si nu vor sa bage mana-n buzunar. Asa ma vede el, desi eu ii tot repet ca nu-s zgarcita, sunt chibzuita. Iar el rade si mai tare atunci cand incerc sa ii explic teoria asta. Cam asta e povestea lui Stefan, fratele meu, plecat la munca in Italia. Piesa de la Eurovision, a baietilor de la Voltaj, ma duce de fiecare data cu gandul la el. Desi povestea ei e construita in jurul romanilor care lucreaza in afara si care si-au lasat copiii in tara. Am citit criticile aduse piesei, multe dintre ele zic ca e doar o piesa de dragoste, pe care marketingul a imbracat-o in mesajul lacrimogen al diasporei. Ambalaj sau nu, pentru mine conteaza ca ma duce cu gandul la un om drag mie si de care mi-e taaare dor. Intr-o lume plina de plastic si zgomot si viteza, sa ai un moment al tau e mare lucru. Clipa aia in care te duci cu gandul undeva sau la cineva, cand pui un pic pauza si te uiti la cer, urmand indemnul multor ziduri din Bucuresti. Si „ambalajul” asta de piesa reuseste sa ma duca cu gandul la Stefan, fratele meu mai mic. De aia imi place. Oricum Eurovisionul e o mare cumetrie, macar anul asta ne-am dus cu altceva. Si tot n-am castigat, eu zic ca au castigat altii, cei care nu-s asa vocali pe social media, care seara stau pe Skype si rad la un monitor.

Leave A Comment