M-am maritat

m-am maritatE prima dimineaţă în care suntem singuri în casă, după câteva zile cu multă foială. Mă uit la verighetă, e nouă şi strălucitoare, pe-un perete soarele proiectează modelele perdelei de la geam, Adi doarme, fata noastră nu doarme, se agită la mine-n burtă, Dante, the cat nu doarme nici el, totul e la locul lui. E ziua de după nuntă. Toate pregătirile pentru căsătorie – civilă şi religioasă, fără petrecere –  au durat fix două săptămâni. Ne-am grăbit să prindem începutul lui 2014 pentru că în perioada asta au venit în ţară o parte din naşii noştri. Suntem mai cu moţ şi avem două perechi de naşi: Tomi si Cori, un cuplu frumos, de la care avem de învăţat foarte multe şi Oana şi Hans, “naşii olandezi”, pe ei îi ştim din facultate, alţi doi frumoşi care ne sunt tare dragi. Am ajuns la Starea Civilă să depun actele în ultima zi de lucru din 2013, în ultima oră. Prin bunăvoinţa colegilor de la radio, care mi-au spus să fug să mă marit, am alergat cu actele în mână la doamna de la “biroul căsătorii”. Pentru prima dată în şase luni de sarcină, m-a ajutat şi pe mine pântecul care începe să se vadă. “N-aţi făcut copii după buletine şi certificate. A, sunteţi şi insărcinată, bine, aşteptaţi-mă afară, fac eu copii”. Un funcţionar public s-a oferit să mă ajute, semn bun.

Ai noştri au venit din Galaţi în Bucureşti cu o zi înainte de marele eveniment. S-a umplut casa. Erau bagaje peste tot, haine băgate-n huse, pungi mai mici şi mai mari, seturi de farfurii şi tacâmuri. Chestia asta m-a cam agitat.

Şi a venit vineri, 10 ianurie, ziua în care am mers la Starea Civilă. Am început-o la ora 9, la un coafor din cartierul nostru. Foarte cochet, la mansarda unei case. Am mers cu mama, ca fetele, să ne aranjăm. Vremea era posacă, era ceaţă, m-am târât până acolo gândindu-mă dacă facem bine ce facem. Am stabilit să mergem la Starea Civilă şi la biserică inaintea naşterii copilului, iar la vara, la petrecerea de botez o să ne luăm şi noi haine de miri şi-o să considerăm că am avut şi petrecere de nuntă. Numai că nunta visurilor noastre disparea din peisaj. Cu un pic de egoism, ne-am gândit că la vară n-o să mai fim noi la nunta noastră, o să fim noi, părinţii, la botezul fetei noastre. Ne-am revenit repede, n-a fost timp să stăm pe gânduri.

La coafor, Ana, tipa care m-a aranjat, m-a întrebat cum vreau să-mi facă părul. Ştia că mă mărit, aşa că aştepta s-o lovesc cu o idee bine stabilită, eventual cu nişte poze de pe net. Am ridicat din umeri, tot ce voiam era să nu am pe cap ceva complicat, o freza bine studiată. “Ceva simplu, să am fruntea liberă”, atât am putut spune. Am părul până la nivelul gatului, Ana mi l-a îndreptat şi mi l-a prins la spate un pic şi l-a tapat. Arătam ca Margaret Thatcher, fără perle. În jurul meu s-au strâns mai multe capete, al maică-mii, al Anei şi al unei colege din salon. Chiar şi fotograful, Bogdan, un fost coleg de radio pe care-l rugasem să ne facă nişte poze, s-a uitat lung la freză. Nu era bine. “Mai, mamă, te măriţi, fii mai veselă, nu-mi place, hai să-i facem ceva!”, o aud pe maică-mea. Timp nu prea mai era, aşa că Ana a hotărât să-mi dea un aer de mireasă cu nişte bucle. A scos repede un ondulator şi-n vreo 20 de minute arătam ca o oiţă simpatică. Mă prindea freza, era veselă, eram eu, în zilele mele bune. “Aşa da!”, mama era mulţumită. În următoarea zi, înainte de cununia religioasă, urma să mă întorc la coafor. Ana m-a ameninţat că nu mă mai lasă pe mine să-mi aleg freza, o să caute ea pe net ceva şi-o să-mi arate cum vrea să mă coafeze. S-a agitat mai mult decât mine să arăt bine, mi-a plăcut mult de ea.

Acasă, o mică criză. Dante, motanul nostru, mâncase din florile pe care mi le luasem să-mi fac buchetul de mireasă şi să aranjez lumânările de cununie. Rezultatul: a început să vomite, de mai multe ori, prin diverse colţuri din casă. Nu-l puteam lăsa aşa şi să plecăm să ne căsătorim, îl ştim de vreo 7-8 ani pe Dante, aşa că Adi l-a urcat în maşină şi l-a dus la veterinar, la un prieten. N-a păţit nimic grav grasomanul, îşi iritase stomacul cu ornamentele verzi pe care le-a halit.

La Starea Civilă am ajuns tremurând de frig, eu ma îmbrac rar în fustă chiar şi vara, iar acum mi-am pus o fustă destul de scurtă, pantofi, doar urma să devin o doamnă. Am uitat de frig atunci când am văzut câţi oameni au venit să fie alături de noi. Era vineri, la prânz şi mulţi prieteni şi-au făcut timp să vină până pe Drumul Sării 85. Au venit colegi de la radio, m-am bucurat tare mult când l-am văzut pe domnul Bălăceanu, unul dintre şoferii de la radio. Le adusese pe Nico şi Ralu, două colege dragi din redacţie, dar a participat şi el la ceremonie. Totul a durat vreo 3-4 minute. Pe scurt, am înţeles că statul protejează familia. N-am avut prea mult timp la dispoziţie să mă gândesc la pilonii familiei, că braţele mi s-au umplut cu flori. A venit şi orezul, aruncat la ieşirea din sala de ceremonii, iar la final tradiţionalele prăjituri cu şampanie. Le-am mâncat afară, în aer liber, n-a trebuit să mestecăm, oricum ne dârdâiau dinţii de frig. Spre casă eram în maşină cu Adi şi cei doi naşi olandezi – Oana şi Hans şi am pornit radioul. Era U2, Beautiful Day, pe Europa FM. J

A doua zi, sâmbătă, am luat-o de la capăt, numai că ceva era diferit – afară era un soare de primăvară. M-a ajutat mult să-mi schimb starea de spirit. M-am dus mai veselă la coafor, Ana mă aştepta deja cu o fotografie luată de pe net. Îşi propusese să-mi prindă părul, să mi-l înfoieze un pic şi  să-mi facă şi-o împletitură lejeră în faţă. M-am supus, eu eram în lumea mea, bucuroasă şi uimită de vremea de afară. După săptămâni la rând de ceaţă şi vreme urâtă, pe 11 ianuarie, ieşise soarele şi chiar era cald. La final am tras singura concluzia: arătam ca o prinţesă, Ana chiar a ştiut ce să-i facă părului, să nu pară nici ceva complicat, dar să arăt şi eu a mireasă. Ziua a devenit şi mai bună când a ajuns la noi acasă Oana, prietena mea cea mai bună. A stat cu mine cât m-a machiat Carla, o tipă care mânuieşte fondul de ten şi fardul de pleoape cu multă delicateţe şi care chiar m-a făcut să arăt ca o prinţesă. Din când în când, Dante mai vomita pe lângă noi, reuşise să evadeze spre camera unde ţineam florile şi s-a mai înfruptat încă o dată din bunătăţile verzi. Oana, căreia îi e frică de el, a văzut că şi Dante are puncte slabe, deşi “Dante” şi “puncte slabe” în aceeaşi frază e un nonsens, e gras cât China.

A urmat sesiunea de pregătire a lumânărilor de cununie. Am cumpărat eu florile pentru buchetul de mireasă şi lumânări şi mi-am făcut singură aranjamentele. Înainte de Civilă, am mers cu Anca, o prietenă, în piaţa de flori George Coşbuc şi am cumpărat un braţ mare de trandafiri. Tot cu ea am intrat într-o mercerie, am cumpărat panglici pentru buchete şi am răscolit pe acolo până am găsit şi o mică ancoră. Voiam sa am şi ceva din Galaţi lângă mine.

La pregătirea lumânarilor am avut nevoie de ajutor, iar Oana a picat la fix. Ne ştim de vreo 9 ani, ne-am cunoscut la radio şi în timp ce legam trandafiri albi de lumanarile din ceară maronie, am povestit, am ras, iar asta m-a facut să mă simt cea mai norocoasă fată din lume. Am oameni frumoşi si buni în jurul meu.

Şi a venit ora plecării la biserică. Se zice că mirele nu trebuie sa meargă cu mireasa în aceeaşi maşină, aşa că Adi s-a urcat într-a noastră, iar mie mi-a mai rămas dubiţa alor mei. Ei au o mică afacere în Galati, au o tarabă într-o piaţă din oraş, vând fructe şi tot felul de seminţe. Taică-miu cară marfa cu o dubiţă albă. Ea mi-a fost caleaşcă în ziua nunţii. Ce limuzină, ce maşină de epocă? M-am aşezat în spate, pe lângă mine erau cutii de carton, ambalaje de la banane cred, un cărucior de cărat marfa, dar şi doi părinţi fericiţi, mama şi tata Aia a contat cel mai mult.

Au fost două zile pline, cu sentimente amestecate, părere de rău că nu am fost îmbracată cu o rochie de mireasă, că mi-a fost frig în timp ce am băut o gură de şampanie la Starea Civilă, dar la final mi-a dat cu plus. Seara ne-am adunat la noi acasă, cu mai mulţi prieteni, am râs, am mâncat, am povestit şi uitându-mă la ei aveam un mare zâmbet pe moacă. Bănuiesc că nu ar fi fost acolo dacă pe dinauntru nu eram împăcată.

O să avem ce povesti despre ziua nunţii. După 10 ani de relatie, ne-am căsătorit în două săptămâni, Păcală şi Tândală, noi suntem. Fata noastra o să-şi pună mâinile-n cap când o să audă povestea. Dar noi abia aşteptăm s-o strângem în braţe pe pitică. Iar la botez o să-mi trag o rochie de mireasă fistichie, să-i iau faţa moacei.J

Leave A Comment