A ce miroase?

Elena Tudor este Stirea Verde de la Europa FM si producatorul emisiunii Drum cu prioritate, prezentata de Radu Constantinescu. Pana aici stiati si voi. Dincolo de asta insa e o colega foarte  misto supercolega. Tot ea este spiridusul perfect pentru cadourile de la Secret Santa si omul potrivit pentru orice traznaie pui la cale la Europa FM.

Am descoperit recent ca Nutzi (asa m-am obisnuit sa-i spun spre disperarea mamei sale) scrie foarte frumos si pentru ca am inceput 2014 scriind pe blog am zis sa nu o fac de unul singur. Asa ca incepand de astazi va invit sa descoperiti un suflet bun, o doamna si o viitoare mamica. Pana sa se puna pe scris, am ales un text scris de Nutzi in primavara anului trecut (publicat in suplimentul Decat o revista – Omnivor), la putina vreme dupa ce a fost lovita de o masina. Mentionez ca intre timp s-au mai schimbat unele lucruri. Domnisoara Nutzi a devenit doamna, asteapta o fetita, creditul la banca a fost aprobat si a facut si petrecere de casa noua. 🙂

 

A ce miroase?

De sfârşitul lumii, m-a lovit o mașină pe-o trecere de pietoni. În urma accidentului, am rămas fără simţul mirosului.

Ultimul miros pe care l-am simţit clar a fost cel de ţuică fiartă. Era 21 decembrie, era frig și l-am simțit tăios, ca pe-o lamă. L-am inhalat după ce am ieşit din staţia de metrou Preciziei, ultima de pe magistrala care leagă centrul Bucureștiului de cartierul Militari. Acelaşi miros l-am tras pe nas ani la rândul în Galaţi, de fiecare Sfântul Andrei, patronul spiritual al oraşului. Circulaţia maşinilor pe bulevardul Brăilei se oprea şi strada se umplea de tarabe cu ţuică fiartă şi vin fiert, iar eu și prietenii mei luam bulevardul la pas, până jos, pe faleză.
În ziua aceea mă duceam la Decathlon Militari să iau o trotinetă pentru Adrian, un băiat de 10 ani dintr-un program social pentru care urma să fiu Moş Crăciun. În spate aveam rucsacul preferat, alb cu flori roşii, luat de la Bruxelles acum vreo șapte ani, într-una din primele deplasări de reporter. În el aveam două dintre cadourile pe care le luasem deja pentru Adrian: o pereche de ghete şi o cutie din plastic în care era închis Beyblade-ul, un titirez cu tot felul de desene, un hit printre copii.
Adrian are 10 ani, vocea puţin gâjâită, iar părul negru, vâlvoi îi maschează zbenghiul de pe frunte. Merge zilnic la Asociaţia Ana şi Copiii, îşi face temele şi mănâncă ceva cald, alături de alţi copii în situaţia lui. Anul trecut, colegii de la radio au fost Moş Craciun pentru vreo 20-30 de puşti. Ca să aflăm ce vor, i-am pus să-i scrie Moşului. O parte din scrisori le-am luat eu de la Asociaţie. Au venit pe rând şi mi le-au dat. Adrian a tras cu ochiul în scrisoarea altui coleg, a văzut că trecuse o bicicletă şi s-a blocat. „Doamna, îmi puteţi da scrisoarea înapoi?” I-am dat-o, a căutat repede o masă, a găsit ceva de scris, a trântit scrisoarea pe ea şi după câteva secunde mi-a dat-o, mândru, înapoi. “Vreau şi-o trotinetă”. Atunci am decis că o să fiu eu Moş Crăciunul lui Adrian. Pe drum spre radio i-am studiat lista: o pereche de ghete de iarnă, mărimea 35, dulciuri şi jucării. Asta era varianta iniţială, cea îmbunătăţită mai conţinea trotineta şi “colecţia de bleiblei”.

Cu mirosul de ţuică fiartă în nări, m-am uitat în jur și am văzut că ieşisem greşit din metrou. Un vânzător m-a dumirit: ca să ajung în punctul dorit, trebuia să traversez strada Preciziei şi s-o iau printre nişte blocuri. Am trecut pe lângă dugheana cu ţuică, am trecut de-o linie de tramvai și m-am oprit în dreptul zebrei.
M-am uitat în stânga: erau câţiva metri buni până la maşina care venea înspre mine. Din dreapta, venea altă maşină, ceva mai apropiată, dar avea suficient timp să poată opri. Am păşit pe trecere, am trecut de prima jumătate a străzii şi am îngheţat. Şoferul care venea din dreapta n-avea de gând să frâneze.
Era un Matiz roşu, al unei firme care livra mâncare chinezească. Botul mașinii m-a lovit în zona mijlocului, m-a aruncat înainte și am aterizat pe spate, în plină stradă. Nu mi-am pierdut cunoştinţa, dar adrenalina îmi blocase mâinile şi picioarele. Mâinile măcar le vedeam, pe lângă corp, îndoite la 90 de grade. Starea asta a durat puţin. În jur vedeam o mulțime de capete aplecate; o fată care a sunat la 112 mă tot întreba cum mă cheamă. Am ştiut să-i spun.
După ce mi s-au deblocat mâinile şi picioarele m-am ridicat, deşi n-ar fi trebuit. Cursurile de prim-ajutor pe care le-am făcut m-au învăţat că un rănit nu se mişcă din loc până la venirea ambulanţei, pentru că ar putea avea probleme la coloană sau gât, iar mişcarea i-ar face mai mult rău. M-am sprijinit de fata care sunase la 112. Puteam merge, deşi abia mă ţineam pe picioare. Şoferul Matizului a tras pe dreapta şi am fost pusă de toți gură-cască să stau pe bancheta de lângă el. Tipul se uita tălâmb la mine, fără să zică nimic. Cineva mi-a spus că îmi curge sânge din spatele capului. Am dus mâna la locul indicat și când mi-am văzut mănuşile cu dungi murdărite cu sânge, am început să plâng.
A urmat un drum cu o ambulanţă SMURD la spitalul Universitar, radiografii, o ecografie şi palpări. Nu îmi rupsesem nimic, însă mă alesesem cu capul spart, o vânătaie urâtă la şoldul stâng şi cotul drept julit. O doctoriţă neurolog s-a uitat la rana de la cap, mi-a atins obrajii, mâinile şi m-a întrebat dacă simt atingerile. Le simţeam, aşa că rana mi-a fost pansată şi am fost trimisă acasă. Mi-a spus că-s tânără, că organismul se reface repede, că mă voi recupera şi fără internare.
Adi, logodnicul meu, venise după mine la spital. Când am ajuns acasă, m-a obligat să mănânc din ciorba de vită pe care o luase de la un restaurant de lângă bloc. Am înghiţit o lingură din lichidul fierbinte. Bucăţile de carne parcă erau din plastic, la fel şi bucăţile de legume. Am prins între dinţi şi niște frunze de pătrunjel, dar nu reuşeam să simt nicio aromă, niciun gust. Adi se dusese să-mi ia comprese sterile, așa că eram singură în casă. Nu puteam să-l întreb dacă ăia de la restaurant şi-au bătut joc de mâncare şi-au făcut-o fără gust. Am renunţat la ciorbă și m-am dus la biroul pe care ţinem parfumurile şi deodorantele. Mi-am băgat nasul în câteva dintre ele, am tras tare aer în piept. De mai multe ori. Niciun miros. Aerul era simplu, fără arome. M-am speriat rău. Ținându-mă de pereţi, m-am dus în bucătărie și am desfăcut o portocală. Mi-au sărit în nas picături mici din seva coajei, pe care apoi mi-am lipit-o de nas. Nimic. Aerul inspirat nu-mi dădea nicio informaţie. Am băgat o felie în gură și am simțit un gust dulce-acrişor, dar nicio aromă de portocală. Am început să plâng. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, că lovitura de la cap începe să-şi arate colţii.
Doctoriţa de la Urgenţă nu mă întrebase nimic despre miros, iar eu mă tot chinuiam să-mi amintesc dacă am simţit ceva cât timp am stat în spital. Când lacrimile mi-au ajuns în gură, am simţit că-s sărate. Mi-am plimbat limba în jurul gurii; eram sărată. Am gustat din sarea din bucătărie. La fel. Portocala era acră şi puţin dulce. Nu simţeam arome, doar sărat şi dulce, acru şi amar, atât cât mă ajuta limba. Când a ajuns şi Adi în casă, m-a găsit plângând în faţa casoletei de ciorbă de vită.
A doua zi am făcut un RMN care a arătat prezenţa unui cheag de sânge deasupra ochiului drept, în zona bulbilor olfactivi. Am revenit la Urgenţă, iar doctoriţa care m-a tratat mi-a explicat că în momentul în care am căzut pe spate şi m-am lovit cu capul de caldarâm creierul s-a zguduit în cutia craniană şi, în urma şocului, a apărut cheagul. Acelaşi cheag m-a băgat în spital pe 23 şi 24 decembrie, cu stări de vomă şi ameţeli puternice. Fiind singura pacientă din secţia de Neurochirurgie II, medicii aveau răbdare să-mi explice ce mi s-a întâmplat.
Cheagul de sânge deranjase funcţionarea bulbilor olfactivi. Ca să le aflu poziţionarea, am trasat cu degetele două linii verticale deasupra sprâncenelor, pornind de la colţurile dinspre nas. În partea dreaptă era drăcovenia de cheag, zidul care stătea în calea mirosurilor. Afecţiunea mea avea şi-un nume: anosmie – pierdere totală sau parţială a mirosului. Unul dintre doctori mi-a spus că e bine totuşi că nu sunt bucătar. Tot el i-a dat mirosului meu o lună. Dacă după o lună nu avea să revină, era posibil ca anosmia să fie permanentă. O viaţă întreagă fără miros şi gust.

***

Când eram mici, pentru mine și fratele meu, plecările la mare sau la munte erau adevărate ritualuri. Ne trezeam înainte de răsăritul soarelui, tata se bărbierea şi apoi pregătea sandvişuri pentru micul dejun şi drum. Bucăţile de pâine şi şuncă aveau miros de after shave. Îmi plăcea pentru că ştiam că urmau zile de vacanţă. Tot de casă mă leagă mirosul de leuştean pe care mama îl ciopârţea sâmbăta înainte să-l arunce în oala cu borş. Plăcinta cu două feluri de brânză, sărată și dulce, e specialitatea casei Tudor. Tata o face cel mai bine. Eu am început să-l imit cu ceva ani în urmă. Am adaptat reţeta, am pus mai multă brânză dulce, iar deasupra mai mult iaurt, bătut cu gălbenuş de ou. Zahărul vanilat, coaja de portocală rasă şi stafidele lăsate să se odihnească-n esenţa de rom câteva ore bune sunt însă stâlpii reţetei. De fiecare dată când îmi apropiam nasul de castronul plin cu compoziţie mă simțeam acasă, în bucătăria noastră mare, pe care tata reuşea s-o umple cu miros de plăcintă.
Tot de casă mă leagă mirosul de baltă. În Galați îl simţeam pe faleza Dunării, în Bucureşti, pe lângă lacuri. Era de ajuns să trag aer pe nas, să închid ochii şi eram pe faleză. Mirosurile m-au dus mereu în trecut; multe dintre amintirile mele sunt legate de anumite izuri. O vacanţă frumoasă în Grecia e L’Eau, de la Kenzo, ziua mamei înseamnă miros de zambile, Ajunul Crăciunului e miros de turte din zona Moldovei – simple, din faină şi apă, coapte pe o tablă, pe aragaz, înmuiate într-un sirop dulce, aromat cu esenţă de rom şi presărate cu nucă, coajă rasă de portocală şi zahăr.

***
După accident, au urmat zile în care m-am clătinat pe picioare ca un beţiv. Ameţelile apăreau de fiecare dată când mă ridicam, când păşeam, chiar şi când mă întorceam în pat de pe-o parte pe alta. Corpul mă durea la fiecare pas, orice mişcare trebuia s-o fac foarte încet. Mă buşea plânsul, înjuram printre dinţi şi mă întrebam cum a fost posibil să ajung în starea aia. Nările inspirau în continuare aer fad, mai cald sau mai rece, în funcţie de temperatură. În garsoniera închiriată aveam un brad mic împodobit, primul din cei aproape 10 ani de când sunt împreună cu Adi. Mă apropiam de brad, îmi băgam nasul printre crenguţe, luam ace printre dinţi, le sfărâmam şi aşteptam să văd dacă simt seva aia care pişcă puţin de limbă şi îţi umple nasul. M-a pişcat ceva de limbă, dar creierul meu refuza să-i spună nasului că era un brad.
Ceaiul devenise apă caldă, bananele erau chestii moi, puţin dulci, pieptul de pui la grătar era dulceag şi puţin sărat, cozonacul era dulce şi atât, ciocolata albă era doar zahăr. Chiar dacă mâncarea din farfurie devenise din plastic, senzația de foame n-a dispărut, iar stomacul făcea scandal, deşi nu-mi ardea să-l alimentez cu ceva. La ce bun să mănânci, dacă nu simţi nimic? Mâncam mecanic și am înţeles mai bine vorba aia, „foamea e cel mai bun bucătar”. Cea mai mare satisfacţie o aveam când mâncam castraveţi muraţi sau gogonele. Erau acre, acre, gustul cel mai intens pe care-l puteam simţi. Dar era doar ajutorul pe care mi-l dădea limba.
Bulbii olfactivi erau blocaţi de cheag. Celulele care-i compun sunt stimulate de mirosurile din jurul nostru. Informaţia este analizată şi trimisă mai departe în creier. Aşa ne dăm seama că o cremă fină are gust de ciocolată şi nu de vanilie. Creierul meu nu mai putea face asta. Îmi spunea doar că gust o cremă fină şi puţin dulceagă; aroma mi-eră străină.
Pe 12 ianuarie am făcut al doilea RMN, care a arătat că cheagul dispăruse. Lăsase câteva urme de fier în locul lui, normale, mi-a explicat o altă doctoriţă neurolog. Tot ea mi-a zis că e greşit să cred că într-o lună îmi voi reveni complet. Astfel de leziuni lasă urme, iar creierul are nevoie de timp să se refacă. A venit cu un alt termen: șase luni sau mai mult. Sau deloc.
***
În toată această perioadă, Adi a fost nasul meu. Tot el m-a facut să înţeleg că pierderea mirosului a fost răul cel mai mic care mi se putea întâmpla. Puteam să fiu la câţiva metri sub pământ sau să rămân fără vedere, fără auz sau paralizată. Întrebarea „a ce miroase?” îi este astăzi la fel de cunoscută ca „te iubesc”.
După ce am mai scăpat de ameţeli, m-am aventurat în bucătărie. Îmi place să gătesc, să potrivesc ingrediente în oală până iese ce vreau. Prima mâncare gătită după accident a fost o ciorbă de vită. Cubuleţele de carne nu-i spuneau nasului nimic, nici morcovul, ardeiul roşu, ţelina sau păstârnacul. Ceapa m-a făcut să plâng şi atât. Am insistat şi am tras pe nas aburul venit din oală după ce am aruncat toate legumele. Nimic. Am reuşit doar să-mi umezesc faţa, ca şi cum aş fi făcut o baie de aburi cu apă chioară. Adi a ras însă repede o primă farfurie de ciorbă. La fiecare lingură mă uitam fix la el, să-i percep reacţiile. Cand a terminat a mai cerut o porţie. L-am pus să jure că nu o face doar pentru a mă simţi eu bine. Mi-a zis că a fost una dintre cele mai bune ciorbe pe care le făcusem vreodată. Pe moacă mi-a apărut cel mai mare zâmbet de după accident.
La începutul lui februarie mergeam pe stradă când nasul m-a făcut să întorc brusc capul după cineva care trecuse cu o ţigară în mână. Am aşteptat să ajung la radio şi m-am dus glonţ lângă nişte colegi care fumau. Acelaşi semnal, era un miros foarte slab, urât, greţos, pe care nu-l mai simțisem niciodată. Nasul meu se dezgheţa. Chiar dacă era slab, era primul semnal pe care-l simţeam de la accident şi m-am bucurat enorm că nu era totul pierdut, că rotiţele creierului se pun din nou în mişcare. M-am gândit că poate e ca atunci când se ia apa mai multe ore la bloc şi când vine e murdară. Probabil așa urma să fie şi cu mirosul; o vreme voi simţi toate duhorile din lume şi apoi gata, miresmele florale mă vor face să uit de coşmar.
Pe la mijlocul lui februarie, un neurolog cu recomandări bune mi-a explicat ce mi se întâmplă: celulele bulbilor olfactivi s-au distrus din cauza cheagului. Chiar dacă gâlma de sânge s-a retras, locul a rămas dezgolit, iar acum celulele sănătoase din jurul celor sfărâmate trebuie să le ia locul. Creierul meu trebuia să înveţe din nou să recunoască mirosuri, făcând exerciții. Doar așa puteam să-mi învăţ celulele noi cum să simtă.
Adi îmi pregătea farfurii cu pătrunjel tocat, mărar, leuştean, banane, portocale, ardei, pahare cu vin, bere, spirt sau oţet. Am reuşit să îmi dau seama, după momente bune de analizat şi mirosit cu ochii închişi, că în farfuria de sub nasul meu e leuştean proaspăt tăiat.
Exerciţiile continuă şi azi. Când trec pe stradă pe lângă gherete cu gogoşi, îmi dau seama că am în jur un miros de aluat prăjit. Parfumurile încă nu pot să le disting. Însă pot să spun dacă este unul proaspăt, curat, clar sau dacă este dulce, moale. Apare acel miros urât pe care l-am simțit la țigară, iar apoi o nuanţă tăioasă, ca şmirghelul, dacă parfumul este fresh. Nuanţa e molatecă, fină, trece pe lângă nas ca o bucată de mătase dacă parfumul este dulce.
Gustul însă nu a câştigat nimic; din contră. Cand beau cafea sau mănânc ciocolată apare semnalul greţos şi strică toată treaba. Cafeaua de dimineaţă, băută dintr-o cană mare, cu model colorat, cu ochii pe geam și cu gândul la ziua ce începe era unul dintre tabieturile mele preferate. Astăzi beau cafea doar pentru că trebuie să mă trezesc. La fiecare gură strâmb din nas ca şi cum aş da pe gât o lingură de pelin combinat cu miere, tratamentul pe care mi-l aplicau ai mei când eram mică, pentru a scăpa de viermişorii intestinali.
Nici bere nu prea mai pot să beau. Gura mi se umple de amăreală. O iubeam şi pe bere. La vin lucrurile stau altfel. Îmi place cel roşu, sec. Când îl beau simt alcoolul tăios, iar gura mi se face pungă.
La fel de mult îmi place că în tramvaiul cu care vin la muncă nu mai simt mirosurile urâte. Într-o seară mă întorceam acasă, iar în tramvai a izbucnit o ceartă între două doamne pe motiv că una dintre ele nu se spălase de ceva timp. La un moment dat a decis să vină pe unul din locurile din spate, să scape de gura lumii. Acolo eram eu şi alţi câţiva călători, care şi-au acoperit imediat nasul şi au eliberat scaunele. Rămăsesem eu şi doamna mirositoare, plus nişte geamuri deschise în grabă de cei care dăduseră bir cu fugiţii.
Ăsta e unul dintre momentele haioase; sunt însă altele mai puţin hazlii.
Îmi place la nebunie mirosul de casă nouă, de var proaspăt, de mobilă nouă, de vopsea, glet şi acetonă, iar pe astea tocmai le-am ratat. Suntem pe cale de a avea apartamentul nostru, într-o clădire nou-nouţă; aşteptăm doar aprobarea creditului de la bancă pentru a ne putea muta. Am intrat de zeci de ori în el, am inspirat până m-au usturat nările, am tras pe nas praf rămas în urma gresiei sfărâmate. Nimic. Nici măcar semnalul urât nu apare.

***

Ghetele și titirezul au ajuns la Adrian chiar în seara accidentului – a venit după ele la spital un coleg de la radio. În seara aia, pe 21 decembrie, holul radioului s-a umplut cu puştii de la asociaţia Ana și Copiii, care veniseră să se întâlnească cu Moşul. După ce am ieşit din sala de Urgenţe, mă bâţâiam atât de tare pe picioare, încât Adi m-a pus să stau pe un scaun în holul spitalului. Am primit un telefon din radio și la celălalt capăt se auzeau colindele copiilor. Ăla a fost primul moment în care m-am bucurat că trăiesc, că pot să merg, să văd, să aud, şi că am lângă mine oameni care mă iubesc.
Pe şoferul care era la volanul Matizului am vrut să-l dau în judecată, să-i cer despăgubiri, dar m-am răzgândit după ce am început din nou să simt mirosuri. M-am concentrat asupra recuperării și n-am mai vrut să mă mai întorc pe zebra aia nenorocită. În mai, m-am întors în zonă, să-i cumpăr lui Adrian trotineta promisă și să i-o dăruiesc de Paște, dar de data asta am ieșit corect din metrou.
De multe ori însă mi se întâmplă să mă întorc în ziua accidentului şi chiar mai înainte, la ziua în care am luat scrisorile de la copii. Aş fi încheiat-o alfel, dacă Adrian nu şi-ar fi luat scrisoarea înapoi, să treacă trotineta pe listă? În acelaşi timp îmi dau seama cât m-a ajutat rucsacul umplut cu ghetele şi titirezul puştiului. A fost ca o pernă între coloana mea şi caldarâm.
Psihologii au o etichetă pentru tot procesul ăsta din capul meu: ruminaţie îi zice, întoarcerea pe toate părţile a evenimentului, frământarea lui ca pe o cocă, până când devine un gogoloi toxic. Știu că trebuie să renunţ să analizez la milimetru ce s-a întâmplat şi să merg mai departe. Lucrez şi la asta. Doctorii mi-au spus că o să ajung să îmi recapăt complet mirosul, dar durează. E nevoie de răbdare şi exerciţii.
Nu pot însă să nu mă gândesc la ceva – cum o să ştiu când viitorul meu copil o să facă caca pe el? Am văzut că mamele îşi apropie nasul de funduleţul celor mici, chiar dacă sunt îmbrăcaţi, şi-şi dau seama imediat dacă e nevoie de un scutec nou. Cum o să-mi dau seama dacă mâncarea pe care i-o voi da copilului nu-i stricată? Cum o să-i miros pielea de bebeluş?
În acelaşi timp, sunt recunoscătoare că sunt vie, aproape întreagă și că am în Adi un nas de împrumut, gata oricând să verifice dacă bucata de pui din frigider miroase ciudat şi, dacă este cazul, să comandăm o pizza.

Leave A Comment